Pr. Dan Popovici – Colocviu, Mânăstirea Sf. Mc. Filimon, 2025

Dar am pregătit un text intitulat întrupare sau reîncarnare. Se știe că metsihoza sau reîncarnarea este o teorie evident metafizică, potrivit căreia sufletul după moartea trupească intră în alt trup omenesc sau de animal și străbate astfel un ciclu de morți și renașteri până la o zisă iluminare sau eliberare din acest ciclu. Cineva l a întrebat pe Sfântul Paisia Gheoritu: "Părinte, cum oare oamenii chiar și cultivați cred în metempsihoză?

" Marele bătrân a răspuns: Metempsihoza le convine oamenilor și mai ales ateilor și necredincioșilor. Este viclenia cea mai mare a diavolului. Diavolul îi ține într o viață de păcat cu gândul că sufletul pleacă și revine de mai multe ori în această lume.

Ei, dacă de data asta nu reușești, le spune diavolul, vei reveni în viață și vei reuși a doua oară. Și dacă iar nu reușești, vei veni, vei reveni, vei evolua. În paranteză, să remarcăm că această teorie a reîncarnării e similară cu cea evoluționistă, ambele promovând fiecare la nivelul ei o așa zisă autodevenire.

Sfântul Paise continuă: De aceea unii ca aceștia și spun: „Nu i nimic dacă fac și acest păcat și nu le pasă. Trăiesc fără luare aminte și nu se pocăiesc. Vezi cum îi orbește diavolul și cum îi prinde în iad.

Nu am văzut un vicleșug al diavolului mai mare decât acesta cu care să i adune pe oameni în iad. Și dacă diavolul te prinde bine o dată, oare te va mai lăsa să te întorci? Aceasta este teoria cea mai rea dintre toate teoriile induse.

O dată seara târziu a trecut pe la coliba cuviosului Paise un tânăr. La vremea aceasta, voinicule, vreau să citesc veceria, îi spun. Încă te mai ocupi cu acestea?

M a întrebat acela cumva cu superioritate și a plecat. A venit a doua zi și mi a vorbit despre niște vedenii. Ai folosit cumva HI?

Și l întreb. Da, mai demult. Însă atunci când am văzut vedelile nu mai foloseam.

Citești cumva despre metsihoză? Da. Îmi răspunde.

Ei bine, aici o pățise. A citit despre metsihoză. A intrat egoismul înăuntrul său și i a plăzmuit vedenii cum că în urmă cu mii de ani a fost un om mare și bogat.

Apoi a văzut în vedenie că s a suit la cer, dar nu l aveau scris acolo la catastife și i au spus să coboare. Diavolul îi făurise toată această fantezie. Toate acestea sunt bazme, îi spun, dar tu le crezi.

Din nefericire, continuă Sfântul Paisie, există și oameni cultivați care cred în astfel de bazaconii. Acolo, lângă coliba Sfântului Paisie, un alt monah avea un măgar pe care povestește marele bătrân, l am numit Naser, deoarece era viioi. Într o zi a venit un grec care trăia în Elveția și a văzut că l strigam pe Măgar Naser.

După o vreme când a venit din nou, a adus o cutie cu dulciuri ieftine și alta cu dulciuri scumpe. Aceasta, Acestea sunt pentru sfinția ta, mi a spus. și mi a dat dulciurile cele ieftine.

Dulciurile cele scumpe sunt pentru un aser adăugat el. Mi am dat seama încă de data trecută când am venit pe aici că acesta este naser. Atunci când l am întâlnit mă privea cu o privire tristă și mi s a frânt inima.

Credea că Naser se reîncarnase și devenise măgar. Breie sănătos la cap. L am întrebat.

Eu l am numit Naser pentru că erau măgari vioi. Dar în niciun chip nu credea ce i spuneam. Legat de același măgar, cuviosul Pais mai povestește o întâmplare.

Mai demult, în Sfântul Munte, un monah de la o chilie vecină avea un măgăruș care îl ajuta la treburi. Eu am pus numele Naser. La mine veneaor un medic care participa la congrese internaționale și au zit că l strig pe Măgăruș Naser.

Într o zi a venit iarăși același medic și auzindu mă că l chemam adeseori pe Naser, mi a spus: Am simțit Gheronda. Mi am dat seama că este Naser. Chiar îi seamănă.

Profesorul care credea în reîncarnare voia să spună că Măgărușul era următoarea reîncarnare a președintelui în Aser al Egiptului. Măi, crezi în aceste lucruri? Eu astfel obișnuiesc să l strig pe Măgăruș.

Gherond, dar nu vă ascundeți de mine că mi am dat seama că El este. Tu un om de știință atât de mare care mergi la atâtea congrese în toată lumea, crezi în astfel de lucruri. Starsul ne a spus această istorie și pentru a accentua că pe că o învățătură greșită îi îl poate arăta neghiob chiar și pe un om de știință serios.

Marele bătrân continuă: Aceasta nu este nimic. Să vă spun altceva mai grozav. Cu mai mulți ani în urmă au mers niște germani în Creta să facă o comemorare a germanilor care fuseseră uciși acolo în timpul ocupației între 1941 și 45.

În timp ce făceau comemorarea, trecea un cretan cu măgarul său încărcat cu diferite lucruri. Când măgarul i a văzut pe oamenii adunați, acolo a început să ragă. Unul dintre germani a crezut atunci că Măgarul este fratele lui care murise în război și se reîncarnase.

Credea că l recunoscuse și l salutase prin răgetul lui. De aceea germaniul a luat poziție de drepți și tac l a salutat militărește și pune te pe bocete. Apoi se duce repede la țăran și i spune: „Cât vrei pe el, căci vreau să l cumpăr.

" "Bre, du te de aci”, îi refuză țăranul. Germanul scoase mărcile. Uite atâtea, atâtea și plusa.

Aa. Duu te, mă, și lasă mă, îi spune acela. În cele din urmă cineva își șoptește țăranului:„Bre prostule, îți plătește pe măgar ca pe Mercedes.

Dă i l, mă, îți cumperi 10. Atunci țăranul a luat lucrurile de pe măgar și a scos amarul. L a eliberat, iar germanul l a l a luat cu ochii în lacrimi și l a dus în Germania.

Amiradis Atanasius, un ofițer de rezervă din Ianița, mărturisește: În perioada 1992 912 eram ispitit de înșelările și teoriile hinduse, potrivit cărora chipurile omul moare și se naște iarăși. Am urmat și anumite seminarii de ezoterism și ocultism într o școală din Atena, care avea filiale în toată Grecia. Așadar, am fost influențat de lucrurile acestea.

Totuși, ceva nu mi pica bine din acest impas. M a scos starețul Paisie. Am mers la colibă cu credință în persoana lui.

Răspunsul său la faptul dacă există cu adevărat metempsihoză și reîncarnare a fost categoric. Mi a venit ca o catapultă și am început să mă trezesc din letargie. Nu există copilașul meu metempsihoză.

Toate acestea sunt meșteșugri ale satanei ca să vă răpească sufletele. Îți spune: „Păcătuiește, păcătuiești în viața aceasta să nu te preocupe. În altă viață ai să te îndrepți.

Dar care altă viață? Nu există altă viață și Haț îți răpește Satana suflețelul. Toate acestea sunt meșteșugirile lui, a subliniat starețul.

Și astfel a început înlăuntrul meu dispoziția spre pocăință și spovedanie. Și încă o mărturie. Dionisios Farasiotis, un ucenic al Sfântului Paisie, în perioada sa de căutări a întâlnit în așhramurile din India pe o nemțoaică.

Aceasta primise acolo numele hindus de pracas. Nu i cunosc numele creștin. Era o femeie frumoasă și cultivată de origine nobilă, de vreo 45 de ani.

Soțul ei se bucura de reputația unui om puternic și influent în Germania, unde petrecea o viață mondenă, plină de recepții și călătorii. Aceasta mi a mărturisit. Simțeam un mare gol în felul de viață pe care îl duceam.

Toți erau preocupați de lucruri stupide, ce haine port, cât de scump este materialul și AMD. Pentru a și umple viața cu ceva, a deschis un magazin specializat în comercializarea produselor dietetice, dar n a rezista mult cu astfel de activitate. Simțea un vid lăuntric.

Începuseră în consecință și neînțelegerile cu soțul. „Ce aștepți de la propria viață? ”, îl întrebam pe acesta.

Fericire, îmi răspundea el. Și să ajung tare ca piatra, să nu mai simt nimic. Așadar, femeia credea că în viața următoare bărbatul ei se va reîncarna în piatră, întrucât aceasta era dorința lui.

În ciuda vastei lor culturi, nu puteau identifica problema soțului prin prisma psihologiei, ci preferau fuga iresponsabilă către o explicație metafizică facilă, adică teoria reîncarnării, fără implicații grave pentru prezent. Insist asupra expresiei pentru prezentă, întrucât consecințele pe termen lung ale acestei soluții metafizice greșite, izvorâte din înșelare, sunt uriașe, distrug vieți și provoacă suferințe insurmotorile, iar în cele din urmă îți pește soarta în veșnicie. Pracas se simțea dezgolită, aspira către un mod și un scop mai înalt al existenței.

În căutările ei a cunoscut yoga, l a întâlnit pe guru și a părăsit toate lucrurile pe care o mai legau de trecut. S a ras în cap, s a îmbrăcat în rasa portocalie, a devenit discipol gurului și a început să practice yoga. Copiii mei mă văd de două ori pe an.

Mă roagă să mi las păr lung și să mă îmbrac normal, fiindcă le e rușine cu mine, îmi spunea, amuzându se pe seama diferențelor dintre civilizații. Era un suflet inteligent, plin de bunătate. Mă simpatiza și dorea să mă vadă și pe mine devenind un șfami.

Mi a propus de multe ori să rămân în așram, numai că eu adulmecasem deja adâncurile Ortodoxiei. În vreme ce pe ea mediul protestant german o secătuise, îi nimicise potențele unei adevărate viețuiri creștine, iar sufletul ei nu se putea hrăni cu ceea ce i oferea materialismul cu modul de viață occidental, care nu este altceva decât un ateism practic. Desigur, acești germani și greci pomeniți mai sus erau străini de creștinism, de duhul ortodoxiei.

Mai ales în occidentul descreștinat, părăsit de Duhul Sfânt, au intrat alte duhuri cu alte învățături prin fel de fel de guru din India și prin organizații din New Age care le promovează învățăturile și folosesc tehnicile corespunzătoare, anume yoga și meditația. Sfântul Pais arăta că diavolul le cultivă imaginația într o măsură foarte mare, iar apoi înșeală. Hindușii, deși sunt un popor inteligent, deși au neliniști metafizice și multă inimă, se ocupă cu așa numita filozofie, cu rătăciri și vrătitorii, zăpăcindu i pe europeni cu teoriile lor.

Vin și aici în Grecia și înșeală lumea cu nirvana, cu pasivitatea, cu reîncarnările. În cărțile lor folosesc și părți din Sfânta Scriptură, din Filocalie, de la sfinții părinți și astfel atrag lumea. Unde s a auzit mai demult, mă iertați, ca ortodocșii să creadă în teoriile induse.

Acum însă, deși e greu s o spui, mă iertați, chiar și unii oameni serioși susțin astfel de neghiobii și dau bani grei pentru aceasta. Hinduismul a făcut multă vătămare. Ortodoxia are minunea și harul dumnezeiesc.

Hinduismul are magia și filozofia. El înlocuiește minunea cu magia și harul dumnezeiesc cu filozofia. Diavolul dă puteri gurușilor, vrăjitorilor, pentru că aceștia îi dau drepturi și astfel aceia pot face zise minuni, iar cel care le vede îi admiră.

Nenorociții de oameni sunt atrași pentru că s au depărtat de Dumnezeu și au ajuns la întunecare. Ce să mai spui, mare zăpăceală? La Paris, lângă o biserică romano catolică, scrie: Aici se învață exercițiul rugăciunii prin metoda yoga.

Unde au ajuns? După aceea încep problemele psihologice și înnebunesc. Cunoaștem prea bine cuvintele Domnului.

Cel ce crede întru mine are viață veșnică și eu lui voi învia în ziua cea de apoi, căci eu sunt învierea și viața. Teoria reîncarnării este îmbrățișată de multe popoare antice. Prin puterea adevărului creștin, această rătăcire a încetat să mai tiranizeze viețile oamenilor în multe părți ale lumii.

Totuși, se întreprind actualmente eforturi susținute de a o transfera mentalității occidentale. Conform acestei teorii, lumea este o școală prin care sufletul trece de nenumărate ori. El renaște de fiecare dată într un trup nou, fie bărbătesc, femeiesc, animalic, fie chiar și în carcasa o vreunei specii din regnul vegetal.

Condițiile noii nașteri depind de faptele vieții precedente. Astfel, dacă cineva a adus o viață plină de fapte rele, când se naște din nou va fi un om sărac sau un animal sau chiar o plantă. Dar vedeți, totuși populația lumii în creștere.

Deci dacă oamenii s au reîncarnat pe atunci și se reîncarnează în astfel de în astfel de animale și plante, păi atunci și populația ar trebui să scadă. Ceea ce gurușii indieni ascund însă cu multă grijă de discipolii lor este faptul că potrivit codicelui intitulat Legile lui Manu, venerabila carte a tradiției hinduse care convertește învățătura vedelor în legi sociale, este mai probabil ca cineva să se reîncarneze ca animal sau ca făptură demonică decât ca om. Cartea oferă spre edificare și următoarea parabolă.

O broască țestoasă trăiește în adâncurile mării și scoate capul la suprafață o dată la 100 de ani. Un inel plutește undeva la suprafața apei. Pe cât este de probabil ca broasca să și scoată la un moment dat capul la suprafață, trecându l exact prin acel inel, tot pe atât este de probabil ca o ființă să se reîncarneze după moartea sa în trup omenesc.

Deci, din nou, pică teoria pentru că populația e în creștere. Ei bine, această credință este asumată de nenumărate mișcări nu age care vor în același timp să se prezinte drept știința yoga. A devenit o sintagmă vehiculată obsesiv în occident.

Pe de altă parte, în funcție de context, aceiași ioghini clamează cu vehemență și creștini, exact ca și noi, cred că sau știți că Hristos a fost un mare ioghin sau între noi și creștini nu există diferențe semnificative. În felul acesta sunt colectivate cu perfidie cele mai studente autocontradicții pentru a i seduce pe ignoranții științei cât și pe ignoranții creștinismului. Merită semnalat și faptul că teoria metempsihozei nu a existat dintr un început în gândirea tradițională indiană.

Așa cum arată decisaropulos în istoria filozofiei indiene, ideea reîncarnării și a samsara este necunoscută arienilor care sunt datați cam la 1500 înainte de Hristos, venind din Iranul și Afganistanul de astăzi. Arienii. Ideea reîncarnării a pătruns în religia și filozofia indiană pentru ca morala să dobândească un subiect care să poarte greutatea responsabilității faptelor dincolo de moarte.

Adică ești pedepsit că și devii porc sau pisică. Punctul de vedere al bisericii este fundamental diferit. Creat de către un Dumnezeu trinitar și personal.

Omul are început, dar nu și sfârșit. Se naște la un moment dat în timp ce pentru a viețui veșnic în timp pentru a viețui veșnic. În această lume va trăi o singură dată.

După moarte, fiecare suflet judecat de Dumnezeu și potrivit cu faptele sale va dobândi sau nu raiului. Pe parcursul acestei vieți, Dumnezeu îi oferă omului foarte multe prilejuri de a se face vrednic de fericirea veșnică. Adresându se cândva unui grup de tineri, părintele Paisie le a spus: „Ați înțeles că am venit aici ca să dăm examene pe pământ, să ne punem temelia duhovnicească, să câștigăm raiul acum și numai acum, căci nu vor mai fi restanțe în septembrie, adică reîncarnări.

Altădată, întrebându l despre reîncarnare, mi a răspuns: „Fii atent aici. Aceasta este cea mai mare capcană a diavolului. Omul se gândește că nu contează dacă nu reușește în viața aceasta, va reuși în cealaltă.

Astfel se relaxează în toate privințele și se usucă duhovnicește. Diavolul știe însă foarte bine că nu există data viitoare. De aceea își întinde această înfricoșătoare cursă.

În epistola către evrei citim: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecata. Domnul Hristos va fi judecătorul tuturor. El însuși ne vorbește despre sine în Evanghelie astfel când va veni Fiul omului întru slava sa cu toți sfinții îngeri.

Atunci va ședea pe tronul slavei și se vor aduna înaintea lui toate neamurile și va despărți pe unii de alții precum desparte păstorul oile de capre și va pune oile de dreapta, caprele de a stânga și va zice împăratul celor de a dreapta:„Veniți binecuvânteații tatălui meu moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Atunci va zice celor de a stânga:„Duceți vă de la mine blestemaților, în focul cel veșnic care este gătit diavolilor și îngerilor lui. " O altă deosebire uriașă.

Hindușii cred că atunci când cineva ajunge la desăvârșire își pierde persoana prin identificare deplină cu Brahman, un fel de Dumnezeu absolut impersonal. Existența omului se neantizează pulverizându se în oceanul dumnezeirii impersale. De aceea, el nu se mai naște niciodată din nou pentru că nici măcar nu mai există.

Creștinii cred exact contrariul. Persoana umană există veșnic. Ea nu va cunoaște niciodată un sfârșit.

În această viață, omul inaugurează conștient o relație personală cu un Dumnezeu personal, o relație care se va păstra și potența în veșnicie. Păzind poruncile lui Hristos, împărtășindu ne cu trupul și sângele lui, omul se unește ontologic cu Dumnezeu, devine persoană prin har și în devine Dumnezeu prin har, iertați mă. Și în acest mort participă veșnic ca persoană distinctă la viața lui Dumnezeu.

Desăvârșirea creștină constă în realizarea acestei comuni personale cu Dumnezeu. Aceasta este menirea omului în veșnicie. Așadar, reese odată în plus că teza ilicită a pretinselor asemănări spirituale dintre creștinism și hinduism este destinată exclusiv racolării acelei mase de așa ziți creștini care nu stăpânesc nici cele mai elementare cunoștințe despre conținutul învățăturilor lui Hristos, care nu au habar de cuvintele Sfântului Evanghelist Ioan.

Oricine se abate și nu rămâne în învățătorul lui Hristos, nu are pe Dumnezeu. Cel ce rămâne în învățătorul lui, acela are și pe Tatăl și pe Fiul. Sau tot Evanghelistul Ioan.

Iubiților, nu dați crezarea oricărui duh, ci cercetați duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulți prooroci mincinoși au ieșit în lume. Dincolo de tragicul tragicomicul situației cu măgarii din relatările părintelui Paisie, s a făcut o comparație între înțelegerea conceptului de reîncarnare în India și metamorfoza pe care a suferit o prin adoptarea lui în vest. În societățile tradiționale unde a apărut acest concept, reîncarnarea era înțeleasă ca o perpetuă suferință.

rezultată din zădărnicia existenței sufletului în afara lui Brahman sau principiul impersonal pe care indienii îl gândesc ca sursa originară și transcendentă a întregii creații. Gandhi a intuit lipsa de sens mântuitor a religiei hinduse și spunea despre reîncarnare că este o povară mult prea grea pentru om. În viziunea hindus, omul poate singur, prin conectare la acest poate singur prin conectare la acest principiu ultim să se tragă de moți și să se elibereze din ciclul reîncarnărilor.

Și din nou aceasta e o teorie tot cu is evoluționist. În înțelegerea occidentală, efortul tragerii de propriul moț până la marea eliberare este eliminat printr o rezolvare practică. Reîncarnarea devine o promisiune mântuitoare per se prin sine.

Te tot reîncarnezi și până la urmă se întâmplă. cumva ca la școală odinioară când îl tot repeta clasa și până la urmă profesorii îl treceau doar ca să scape de el că fără ca acela să fi învățat ceva, fără să se fi prins de el ceva, fără ca el să fi devenit altceva. Îmi cer iertare pentru acest lung ocol, dar cred că unul am făcut aceasta și și pentru a avea un termen de comparație, pentru a vedea cât de profundă e gândirea părintelui Ghelase pe acest subiect.

Când părintele Ghelas a abordat acest aceast acest subiect în primele sale cărți, scopul a fost acela de a ajuta pe acești rătăciți de care a fost vorba mai sus. Isihastul de la Frăsinei aduce o clarificare smerită pe care toți cei care îl contestă ar trebui s o ia în seamă. El notează: "Eu personal am căutat câteva repere creștine.

Căutările mele sunt strict personale și nu mă consider un învățător sau un revelator de adevăruri și nu vorbesc în numele teologiei, ci sunt căutări strict personale care de pot folosi și altora m aș bucura". O dată cineva l a întrebat: „Ce părere aveți despre reîncarnare? " Răspunsul a fost:„Măi tăticule, sunt lucruri drăcești.

Cum are loc pretinsa reîncarnare? În anumiți oameni căzuți locuiește câte un duh necurat. După ce omul moare, acela rămâne pe pământ, duhul necurat, și caută alt locaș.

Și după o generație sau mai multe apare cineva în care se încuibează cu toate memoriile acelea grele ale omului dinainte. Iar cel de al doilea are sentimentul că le a mai trăit. Și omul care nu e apărat de credință și de tainele dumnezeiești e cade prad acestei înșelări.

Se identifică cu memoriile celui dinainte. E excepțional de aici fac o paranteză de important acest concept al memoriilor la părintele Ghelasie. Uluitor.

Poate cineva cândva se învrednicește să să aprofundeze acest subiect. A fost un frate la Frăsinei continuă părintele Gherasie, care le a bolnav și psihic, dar și stăpânit de un duh necurat și și acela vorbea prin el și se întâmpla că vorbea cu câte un monah și l caracteriza în câteva cuvinte de rămânea acela uluit și zicea acela duhul, eu am fost dintre cei care l au ispitit pe Cain. Eu sunt un duh bătrân.

Ce știți voi? Îi zicea unuia, de exemplu, ieri te am aruncat în cutare păcat. de ajungeau unii monahi să fugă de el, să l ocolească.

Asta e cu știința lor și memoriile lor le pot imprima în mintea oamenilor în care nu este imprimată dragostea lui Dumnezeu. Iată acum câteva dintre reflecțiile teologice dintre căutările strict personale asupra acestei teme ale lui Ava Ghelasie. El notează:truparea este o taină a creației lui Dumnezeu, pe când reîncarnarea este o întrupare este o întrupare repetată, succesivă și evolutivă.

În sens creștin nu există de o singură naștere și o singură întrupare ființială a fiecărei existențe în parte. Noi avem o singură libertate de a fugi de Dumnezeu și de a ne reîntoarce la Dumnezeu. Această unică intrare și ieșire este supărătoare pentru mulți.

Reîncarnarea este mai facilă, de aceea este agreată de mulți. Creștinismul nu admite reîncarnarea. Noi nu ne prefacem prin reîncarnări succesive, ci prin intrarea la masa vițelului gras, trupul hristic, prin comuniunea cu Hristos real în Euharistie.

Deci nu aceasta ne scoate din mlaștina care ne aflăm și care ne amăgim că ne scoatem noi singuri de moț cum cred ei. Dacă ne am preface prin reîncarnări succesive, ar fi prin propriile puteri un fel de evoluționism spiritual, nu ca dar al lui Dumnezeu. Iată o abordare a lui Ava Ghelase dintr o altă perspectivă a aceleași teme.

Unii se întreabă cum mai creează Dumnezeu mă iertați. Unii se întreabă cum mai creează Dumnezeu suflete nevinovate pentru niște corpuri păcătoase și bolnave. Pentru că vedeți cumva reîncarnaționiștii zic: „Uite acel suflet care a murit murdar.

Merită să se reîncarneze tot în trup trup într un corp murdar și bolnav pentru că asta asta și a asta și a așternut, asta și a gătit. Deci spune părintele Glasie, unii se întreabă cum mai creează Dumnezeu suflete nevinovate pentru niște corpuri păcătoase și bolnave. Aici este taina creștină a menirii hristice de mântuire și înviere din moartea creației căzute.

Unii cred că sufletul nostru este totodată naștere din sufletul părinților, iar alții că este o reîncarnare a unui suflet ce a mai fost și face evoluția creației. În viziunea pur creștină, creația nu se poate crea pe sine încât suf încât sufletul nostru nu se poate naște din sufletul părinților. Iar reîncarnarea, de asemenea, este nedemnă de o creație completă a lui Dumnezeu.

Creația nu evoluează de la inferior la superior, nici nu trece prin planuri corporale diferite, nici prin renașteri succesive, ci este o creație completă și deplină ca rai, dar în involuție și destructurare după căderea din rai, ca și în restructurare și restabilire spre chipul perfect, primordial pierdut. Dumnezeu creează direct orice suflet nou de copil. Unii vor zice: "Cum un suflet nevinovat să se întrupeze într un corp păcătos și bolnav?

" Este o condamnare. În sens creștin este o condamnare, ci o asumare de destin hristic de mântuire. După cum Domnul Hristos vine nevinovat și ia păcatele lumii în vederea salvării lumii ca act de dăruire și supremă iubire, așa, fiecare suflet nou creat de copil vine în lume cu destin hristic de mântuirea părinților lui.

Suflete al meu, dacă ești copil creat al lui Dumnezeu și fratele Domnului Hristos, omul Dumnezeu, oare nu vrei și tu să fii un urmaș asemănător lui Hristos pentru părinții tăi? Dumnezeu este iubire deplină. Tu nu vrei să fii asemenea?

Noi ne naștem totodată ca trup din părinți păcătoși, fapt care atrage nașterea, crearea de suflet din parterea lui Dumnezeu. Informațiile păcătoase ale trupului pătrund până în conștiința sufletului. Sufletul meu ca iubire nu se murdărește de acestea, dar le primește că pe o cruce în vederea curățirii lor.

Doamne, eu moștenesc păcatele adamice, dar nu mi distrug sufletul, ci îl fac menire hristică de curățire a acestor păcate. Doamne, tu îmi ceri ca demnitate de fiu al tău să iau aceste păcate ca pe o cruce a mântuirii părinților mei. Doamne, tu mă creezi cu daruri speciale de suflet, tocmai în vederea acestei cruci de moștenire de la părinți.

Eu nu sunt un condamnat al păcatelor părinților mei, ci un mântuitor al părinților mei. Doamne, oare să refuz eu această demnitate pe care mi o dai? Oare să mă simt nedreptățit?

Iubirea poate lua suferința nu ca nedreptate, ci ca pură iubire ce se depășește pe ea însuși. Iată și ce deferinție formidabilă dă părintele Ghelasie iubirii și suferinței. Deci, iubirea poate lua suferința nu ca nedreptate, ci ca pură iubire ce se depășește pe ea însăși.

Tu, Doamne, îmi înzestrezi sufletul cu iubire pentru mântuirea părinților mei și așa este posibilă ștergerea păcatelor. Eu depășesc egoismul propriei reîncarnări să să reținem această expresie a lui părintele pentru că ne va folosi mai târziu. Deci spune: „Eu depășesc egoismul propriei reîncarnări, adică mă reîncarnez doar pentru mine ca eu să ies din acest ciclu.

Nu mă interesează părinții, strămoșii, neamul. Deci eu depășesc egoismul propriei reîncarnări. Trec peste condamnarea nedreaptă a unor păcate străine.

Mă urc până la dumnezeiască iubire de jertfire hristică pentru părinții mei. Și așa eu sunt un suflet demn de chipul de fiu al lui Dumnezeu și un copil mântuitor al părinților mei. În aceeași lucrare e vorba de dialog în absolut.

Părinte dezvoltă această temă. Noi ca realitate integrală suntem între pătrundere de conștiință de suflet și rațiuni energetice de corp. Dacă nu ar fi fost căderea din rai, această întreprătrundere ar fi fost fără adausurile subconștientului căzut și păcătos.

Noi ca suflete nou născute create ne asumăm hristic tot subconștientul părinților cu întregul neam până la Adam, cu destinul de a interveni și a l mântui din de păcat. În suflet noi avem ochiul logos și haric, care ne dă capacități pe măsura moștenirilor de la părinții pământești, dar totodată avem libertatea de a ne asuma sau nu acest destin transcendental. Când se întrupează sufletul nou născut, creat în corpul copil plămădit de părinți, sufletul își asumă toată moștenirea păcatelor, încât subconștientul, atât de suflet, cât și de energii corp, se suprapune și se face o unitate cu tot psihologicul.

S a văzut că sufletul nostru nu se poate naște din sufletul părinților, că ființa de creație nu se poate crea pe sine însăși. De aceea sufletul este creat direct de Dumnezeu. În schimb, subconștientul părinților și cel sufletesc, ce este creația, adausul părinților, se transmite copilului.

Noi moștenim și subconștientul de suflet al părinților, care nu este parte de suflet, ci adaos de cădere păcat, subconștientul fiind adausul căderii din rai. Aici fac confuzii unele mistici care consideră că așa zisa karmă mentală este din viețile anterioare. Noi preluăm toată moștenirea păcatelor ca subconștient, ca sumare hristică pentru mântuirea părinților noștri, dar avem și capacități de mântuire ca destin hristic, dăruit la crearea sufletului de către Dumnezeu.

Noi nu ne naștem la întâmplare, ci cu puteri și de suflet și de corp pentru mântuirea părinților, cât și a noastră personală. Noi nu regenerăm sufletul părinților pământești, ci regenerăm corpul lor, dar totodată regenerăm subconștientul lor păcătos dacă nu suntem la înălțimea de mântuitori ai părinților. Subconștientul sufletelor părinților este în jurul sufletelor lor, nu este în interiorul sufletelor.

Și așa noi, copiii de creație, preluăm din acest subconștient ca moștenire. Subconștientul căderii nu atinge esența sufletului, dar îl întunecă, îl murdărește. Noi moștenim această murdărie și avem misiunea transcendentală să o curățim.

Am relevat mai sus expresia egoismul propriei reîncarnări. Adică adică prin comparație cu viziunea creștină, această viziune reîncarnaționistă este strict individualistă. Părintele Ghilas scrie în acest sens: "Egoismul din misticile necreștine de a refuza pe părinți ca preluare de propriul eu este inferior iubirii și dăruirei de acceptare a continuității părinților ca propriul eu.

Părinții rămân părinți și eu sunt eu neamestecați. Nu părinții mei se reîncarnează prin mine, ci eu îi reîncarnez. " Aici expresia e una tare care va șoca pe mulți.

Evident, eu nu reîncarnez sufletele părinților, ci asum subconștientul, păcătoșenia lor a neamului. Aceasta numește aici părintele reîncarnare. Cum primele cărți ale părintelui, din care am și luat acest citat se adresau căutătorilor confuzi.

Vă amintiți erau el apăruse la editura Arhetip, care era o editură dintre aceasta, nu egistă. Deci cum primele cărți ale părintelui din care am și luat acest citat se adresau căutătorilor confuzi în capul cărora era la loc de cinste și conceptul de reîncarnare. Cred că Ava Ghelasia a folosit acest termen, dar i a dat un sens creștin, dinamitând vechiul sens.

Așadar, afirmacetă de la Frăsinei, nu părinții mei se reîncarnează prin mine, ci eu îi reîncarnez, multiplicându i printr un nou eu prelungire din ei, neamestecându ne ceea ce validează afirmația de mai sus de schimbare completă a sensului cuvântului reîncarnare în acest context. În acest sens vine și expresia: Eu sunt reîncarnarea lui Adam și totodată încă un Adam. Și totuși și tot așa copiii urmași.

Copiii sunt egali cu părinții și peste ei și în plus decât ei. Căderea creației își adaugă și ea chipul decăzut de asociere străin și parazitar. Mulți ar dori reîncarnarea calităților părinților, deci nu a sufletelor, dar refuză moștenirea păcatelor lor.

Măreția reîncarnării creștine este tocmai preluarea păcatelor părinților ca o mântuire a părinților de către copiii lor. Deci, să remarcăm aici o expresie și mai șocantă pentru neinițiat în textele părintelui Ghelasie. Reîncarnarea creștină prin care înțelege neechivoc preluarea păcatelor părinților și nimic altceva.

Textul continuă. Capacitatea de a fi mântuitorul altora face refuzul de a accepta reîncarnarea părinților în tine. Însă creația lui Dumnezeu nu este din singularități ce fac cicluri de reîncarnare, ci este multiplicarea de creații părinți, chip de Dumnezeu Tatăl, care nu se metamorfozează în alte proprii chipuri, ci se transpun în alte chipuri de sine, fără să se piardă pe sine, rămânând ca sine și totodată transpunându se în alt în alți sine copii dincolo și peste sine, așa cum ne am obișnuit, ne a obișnuit, părintele revine nu o dată asupra oricărei teme pentru a ne ajuta să ne fixăm reperele, să o adâncim și să mutăm din memoria pe termen scurt, în memoria pe termen lung, ceea ce vrea să ne transmită.

Adesea, cu această ocazie, părintele adaugă o nouă tușă, fie ea cât de mică, adâncește o altă latură, șlefuiește o altă fațadă a temei. Iată o mostră legată de subiectul nostru. Sufletul chip de Dumnezeu este creat de Dumnezeu în vederea și în legătura cu noul corp format din anume părinții.

De aceea în mistica creștină nu există reîncarnare, ci întruparea unui nou suflet, cel ce și asumă ca dăruire și dragoste o moștenire a părinților săi trupești. Noi ca urmașii lui Adam nu venim pe lume ca Adam, direct prin Dumnezeu, ci avem o dublă venire. Ca suflete venim cu adevărat tot de la Dumnezeu, dar ca trupuri, corpuri venim din părinții noștri trupești.

Și mai mult, Dumnezeu ne creează noul nostru suflet, ținând cont de corpul pe care l avem din părinții noștri. Unii văd aici o nedreptate. De ce un suflet curat să se întrupeze într un corp păcătos?

Invers, slăbasta slăbănoaga noastră rațiune consideră că dacă sufletul a păcătuit, merită să se reîncarneze într un corp păcătos ca să și pășească propriile păcate. Vedeți aici să reținem din nou propriile păcate din nou acel același egoism al reîncarnării. Și vedeți teoria asta aprinde foarte bine în occidentul care s a despiritualizat, care nu mai are Duh Sfânt și atunci care e stăpânit de acest raționalism.

Aici este mare diferență între creștinism și celelalte religii. În creștinism, creația este perfectă ca origine și devine imperfectă prin despărțirea de Dumnezeu creatorul. Dumnezeu însă nu rămâne indiferent la degradarea creației sale.

În mod normal, Dumnezeu ar trebui să sisteze orice multiplicare de creație ca să nu se mai mărească răul decăderii. Dar aceasta ar fi o siluire a creației de a i se opri multiplicarea proprie fără de care nu mai are nicio bucurie a vieții. Dacă reîncarnarea misticilor necreștine pune raționamentul dreptății de a purta doar propriile păcate, mistica creștină pune supraubirea și supraconștiința mesianică asumării și participării la o moștenire suferindă care strigă după un mântuitor.

Prin urmare, creștinismul nu e raționalism ori dreptate raționalistă, ci iubire, mai mult supraiubire și supraconștiință mesianică asumării și participării la o moștenire suferindă care strigă după un mântuitor. Părintele continuă: "Noi nu ne reîncarnăm propria mizerie păcătoșenie ca s o prelungim în creație, ci noi ne întrupăm să răstignim păcatul în vederea învierii, mântuirii, restabilirii totale. Reîncarnarea, reîntoarcerea este fuga de propria vinovăție, neputința depășirii proprii.

Iar mistica hristică este asumarea vinovăției și curajul crucificării, nu în sensul de simplă asceză, ci ca învierea conștiinței și prefacerea în icoană a celui păcătos. Iată și o altă tușă la acest tablou dintr o altă carte a sa anume din taina hranei. Dumnezeu ne dă memorialul divin, ținând cont de memorialul de creație al părinților din care se va întrupa sufletul nostru.

Noi nu ne naștem dinsuși sufletul și corpul părinților, ci din memorialul total al lor, prin care ne înrudim, între pătrundem cu ei. Aici se încurcă cei care vorbesc de zis reîncarnare și metempsihoză și o oșă din medicina isihastă. Adam și Eva devin păcătoși și păcatul lor se transmite tuturor generațiilor de oameni.

Ce avem noi cu păcatele lor? Noi, urmașii lui Adam, nu suntem creații doar ale lui Dumnezeu, cum a fost Adam și Eva, ci suntem dublă naștere și creația lui Dumnezeu ca suflet și naștere urmași ai unor părinți omenești. Așa noi suntem jumătate creați de Dumnezeu și jumătate născuți din părinți omenești.

Așa este normal ca să moștenim și pe părinți. Așa noi moștenim păcatele părinților ca fi urmași ai lor. Sufletul pare nedreptățit să se întrupeze într un corp cu păcatele părinților.

Aici este taina creștină. Sufletul este asemănare de Hristos. Adică se întrupează ca și Domnul Hristos cu destinul menirea să fie un mântuitor al neamului părinților omenești.

Dacă Dumnezeu accepta luarea păcatelor oamenilor, oare sufletele noastre refuză să se asemene lui? Dumnezeu acceptă crearea de noi suflete doar în menirea destinului hristic. Altfel însuși Dumnezeu ar fi generatorul continuu de imperfecțiune în creație.

De ce să mai creeze Dumnezeu suflete care păcătuiesc și nu se mântuiesc? Așa Dumnezeu creează suflete cu puteri menier de mântuire, nu de menținerea păcătuirii. Orice suflet se naște astfel doar în acceptarea menirii de mântuitor al unor părinți.

De aceea, odată cu oul fătului, care are în sine toată informația genetică a părinților, Dumnezeu creează un suflet căruia îi dă puteri speciale, daruri specifice după păcatele părinților. Noi, copii, nu ne naștem condamnați să preluăm niște păcate străine al unor părinți oarecare, din care ne naștem fără voia noastră. Noi, sufletele create, suntem investiți cu puteri reale, de mântuitor real al părinților.

Noi, chiar dacă nu participăm conștienți la această menire transcendentală, o avem în firea și esența noastră ființeală. De aceea, fericiți părinții care au copii și vai de cei care nu au copii, mântuitorii lor. Doar cei care fac eforturi totale de a se mântui singuri au voie să fie lipsiți de copii.

Fără copii, în mod obișnuit, nu este mântuire după căderea din rai. Misticile necreștine visează la reîncarnare ca posibilitate de mântuire în mai multe vieți. În viziunea creștină nu există reîncarnare, dar este întrupare în destin hristic de mântuire prin asumarea păcatelor părinților de către copiii lor ca mântuitorii.

Am chiar citat o. Misticile de tip hindus au au fost numite inspirat de părintele Ghelasie automistici, având ca simbol șarpele care își înghite coada. El observă căderea din rai înlocuiește mistica sacră cu automistica profană.

Isihasmul creștin este o regăsire a misticii sacre de rai prin învierea hristică. Automistica profană are ca bază reîncarnarea, autovierea, pe când mistica sacră creștină are ca bază învierea hristică, supraînvierea. În același sens, tot părintele notează că mitizarea anticilor ca met psihoză și reîncarnare este o denaturare a tainei nașterii.

Din nou, de fapt, în viziunea aceluiași, miturile antice de reîncarnare și reîntrupare sunt în fond memoria ancestrală a destinului de refacere, a trupului hristic pierdut, pe care trebuie s o realizeze fiecare om în parte. Ființa omului nu poate fi decât integrală, suflet și corp, în unire, trup și în haină divină hristică. Deci aici părinte Ghilasie merge, face încă un pas mai departe.

Anticii au uitat și au deformat mitic memoriile primordiale ale omului integral de rai. Au păstrat însă nostalgia acestuia, de unde miturile reîncarnării și transm transmigației căutării corpului. Ava Ghelasie mai dă o lovitură teoriei reîncarnării printr o poziție total neașteptată pentru cei mai mulți dintre noi.

În sens creștin, scrie el, omul nu se poate reîncarna în corpuri succesive, că ar trebui să aibă tot atâtea suflete. Corpul fiind reflectarea sufletului. Mai mult, omul este destin hristic, nu au nu autodestin, încât doar prin trupul hristic se poate mântui de păcat.

Și trupul hristic supracorp ce se dăruiește doar de Dumnezeu. Nu se autoconfecționează ca la reîncarnări. Creștinul nu și caută propriul corp, ci trupul sacruistic supra corpul divin, ce nu mai este propriu, ci cosmic și supracosmic.

De aici taina învierii prin care se va face restabilirea integralității de rai și a mântuirii, cât și a separării de cei care refuză divinul. Creștinul jinduiește după haina trupului sacru hristic ca supraîncarnare ce se dăruiește doar de trupul euharistic liturgic hristic. De aceea, centrul vieții creștine este împărtășirea din trupul euharistic hristic ca plămadă și reînceperea creșterii trupului hristic și în propria noastră ființialitate.

Intrarea în trupul hristic mântuirea creștinului. Dacă viața noastră nu este de ajuns ca să ne mântuim, că păcatul nu se poate autoșterge, lucruri pe care le speră adepții teoriei reîncarnării, compensația o face direct suprapersoana hristică, în personalitatea căreia suntem toți. De aceea, în sens creștin, sacrul trupului liturgic, eu hristic reîncarnarea noastră.

Că mereu Hristos se reîncarnează liturgic în trupul bisericii, adică lumea toată și l face trup de înviere. În sens creștin, prin trupul euharistic, noi mereu ne reîncarnăm în ghilie mele și înviem. Adică, vedeți, la fiecare sfântă împărtășanie noi reînviem.

Aici din nou cei nealfabetizați cu limbajul părintelui Ghelasie vor sări în sus. Evanghelia după Ioan se deschide cu celebrul pasaj. La început era cuvântul și cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era cuvântul.

Acesta era într început la Dumnezeu. Toate prin El s au făcut și fără de el nimic nu s a făcut din ce s a făcut. Aceasta e ceea ce părintele Ghilea se numește întruparea logul dumnezeiesc în creație.

Deci până la întruparea din Fecioara Maria aceasta părintele Gheasu o numește întrupare, faptul că toate s au făcut de la el prin el și fără el nimic s a făcut din ce s a făcut. Această părinte ghileasă numește întruparea logusului Dumnezeu în creație. De aceea avem zis și logi de creație care se află în tot ceea ce este creat despre care vorbește Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Deci aceasta e ceea ce părintele Ghelea se numește întruparea logosului dumnezeiesc în creație. Amintirea ei se amestecă cu dorința creației de reîntruparea logosului creator. Creația tânjea după acest lucru pentru mântuire care să restabilească creația.

De aici mitul reîncarnării în viziunea creștină este reînruparea logusului creator în creația căzută. Deci prima întrupare a fost aceea a logusului în creație ca loghi de creație. Și aceasta a două din Fecioara Maria este, spune el, reînruparea logului creator în creația căzută.

aceea a fost în creația care încă nu căzuse. În viziunea creștină nu sufletul se reîncarnează ciclic în creație, ci logosul creator hristic se reînrupează în fiecare suflet nou creat, ci este totodată o asumare iubire de urmași copii ai unor părinți de creație. Destinul reînrupării hristice este superior reîncarnării proprii de creație.

Creația căzută în întunericul antilumii iluzive a păcatului nu poate ieși singură la lumină. De aceea, tot creatorul Dumnezeu se reînrupează de data aceasta direct în antilumea căderii ca să recreeze creația. Prin întruparea personală hristică, creația capătă capacitate de reînviere la viața adevărată.

În fiecare copil de creație, ca moștenitor al păcatelor creației căzute se reînrupează ca destin dar de mântuire. Aceasta este reîncarnarea, reînruparea adevărată, aducătoare de restabilire și mântuire. Logosul personal Hristos este celnează în fiecare suflet de creație, copil al unor părinți de creație, el fiind acela care reînviază mântuirea de păcatul căderii.

Acest arhetip logos hristic în sine este confuz interpretat de mitul reîncarnărilor ciclice de creație. Așa trăirea isihastă este taina răspunsului propriu de creație față de acest destin hristic de mântuire. Prin botezul hristic, creația se reînrădăcinează în Dumnezeu și supravața creatoare hristică se reînrupează în creație, reînviind și propria viață de creație.

Creația s a despărțit de Dumnezeu, acum renaște prin reuniunea cu el. Acest botez hristic își află zenitul, apogeul în Euharistie. Florin Caragiu într o postfață la volumul scrierii Sihaste notează: "Foarte interesantă e critica pe care o face părintele Ghelase concepție despre reîncarnare privind o ca o memorie deformată a replămădirii și reînnoirii liturgice repetate a făpturii create în trupul hristic prin împărtășirea euharistică.

De aceea, centrul vieții creștine este împărtășirea din trupul euharistic hristic. " Și un ultim gând al părintelui Ghelastie. Mistica isihastă este o mistică serioasă.

Asta nu înseamnă simplă și egoistă reîncarnare precum în hinduism și nici profană întrupare de spirit în materie precum în păgânismul antigrec. Creștinismul nu este nici metafizică greacă, nici metafizică orientală, ci mistica ce le completează și, desigur, le transcende pe amândouă. Mă opresc aici cerând iertare pentru lungimea cuvântului.